Nu ti-am povestit despre planeta mea, nu? Steaua mea cu nume rotund... mi-am inventat-o in copilarie, ajunsesem sa cred in ea si sa-i fac si pe ceilalti sa creada. Ma ridicam pe varfuri catre ea ca sa pot simti, sa pot sa ma scutur, sa pot sa rad, sa rostesc, sa pot deslusi oamenii, sa-i pot santaja pe cei care ma iubeau. Mama, daca nu-mi dai voie in tabara, nu exista A. Tata, nu mai veni dupa mine la petreceri, daca nu-l lasi pe Sergiu sa ma conduca acasa nici sambata asta inseamna ca nu crezi ca exista A . Sergiu, hai sa tacem in seara asta, va vorbi A. in locul nostru, si daca ma iubesti, vei auzi tot. Sergiu, astazi ne vom desparti, nu as vrea asta, dar daca nu o facem acum, planeta mea nu va mai exista.
Crezand in propria mea inventie, am crescut frumos, am scris, am desenat, am iubit, am fugit, m-am schimbat, am uitat. Planeta mea exista inca scrijelita pe bancile vechi, din lemn, din podul liceului si chiar pe o caramida din zidul sau, exista in caietele mele de demult, exista in cautarile de ieri si de azi... proasta de cautare... sublima cautare.
Si-mi amintesc cum ii vorbeam, noaptea, dandu-i viata, umbra si nume. Si-mi amintesc cum vorbitul imi era soapta intrebatoare sub plapumma, insotita de respiratiile egale ale fratelui meu.
Cine esti, fiinta cu mainile-ntinse? Cine esti, zambet schitat in rostire, ochi strabatut de un drum pe care cineva il banuieste in ceasca de cafea sau in visul iute, cine esti, tanjitorule dupa sens, cautatorule de aur in galeriile gandului, cine esti, frunza inca nedesprinsa, inca neevadata din creanga, din trunchi? Cine esti, barbat cu tigara uitata-ntre buze, contur cascador, femeie caldura, cine esti, cladire din hartii pe care un zeu a scris secrete? Fereastra deschisa, fiinta cu mainile-ntinse, numeste-te cu numele meu, Atamat, cu numele numelui meu, Atamat. Fa-mi-te!
Atamat! Te ghicesc in literele pe care le torn prin toate caietele caniculei mele, innebunirii si razvratirilor mele. Cine esti, statuie care respira, cine esti, suflu rasfrant in firele de par organizate in serpi, cine esti, aspirator al degetelor mele, cine esti, branci catre sarutul cu foaia? Cine esti, chemare-n Katharsis, puritate, delicatete, brutala delicatete, fiara dezlantuita-n suras? As crede in tine numindu-te Dumnezeu, dar te sfarami cand te ating si devii altceva, mai inauntru de mine. Cine esti, capcana de sublim egoism, singulara singuratate, maretia de a putea spune eu, eu, eu... Existi si te voi astepta, asteapta-ma sa te astept pana la capatul intelegerii, pana la marginea perceptibilului, vei fi acolo pana unde voi putea scrie. Acolo unde va fi marginea lui "voi putea inca sa pot". Acolo de unde inima nu mai are incotro sa urce. Asteapta-ma si fugi, vino si nu veni, desfa-te, desfata-te, inchide-te, ascunde-te, fii revelatia pasului urmator, dar nu a celui din urma. Cand te voi atinge vei inceta sa existi, iar eu odata cu tine ma voi stinge. Numeste-mi-te Atamat!
La intalnirea de 80 000 de ani de la absolvire l-am luat pe Sergiu de mana si am fugit catre zidul pe coaja caruia atatea generatii si-au scris numele, au lasat un semn. Unde ma duci, fata nebuna? Mergem s-o cautam pe A., simt eu ca o vom gasi. Si am gasit-o... mi-am gasit caramida, undeva, sus, deasupra atator si atator nume ingramadite unele in altele, unele peste altele. O nava spatiala sapata in mijloc, cu cheia. Un A cu bucle continuat cu dare neiertate de timp. Pe aceeasi caramida, altcineva, in alt an, a lungit codita initialei si a lega-o, ceva mai jos, de alte litere, acoperind hublourile navei mele, taindu-le cu un l burtos, un e marunt si un x rupt, fara incolaciri. Peste scrijelirea mea un nume nou - Alex. Si am zambit, mana mea a incetat s-o mai stranga pe a lui Segiu, mi-am aprins o tigara. Numele nou, acoperitor, avea sa ramana acolo, ca un prim sir de gratii. Iar in cusca mica, pe o caramida rosie, planeta mea continua sa existe si sa-si astepte alte si alte straturi de nume, de nascociri, de copilarii.
