Poetii

Cati oameni, atatea tristeti. Am fost pe agonia.ro. Nu e prima data, dar acum mi-am facut de cap, am trecut din link in link, am citit o strofa, am sarit catre un comentariu, am dat pagina si as mai fi fost si acum acolo daca n-as mai fi avut de vazut o bucata dintr-un film de Oscar, care nu mi-a placut. Armate de anonimi, mihaela, carmen, alexandru, tania, mirela, ana, mihai, bogdan, atatia oameni care scriu frumos si care nu vor fi niciodata celebri, le vor ramane vorbele pe ecrane de monitor, atatia oameni, atatea tristeti, armate de anonimi, isi vorbesc, se lauda unii pe altii, isi reproseaza unii altora deturnari, inexactitati, schiopatari, unii sufera si isi sterg textele, altii promit ca se vor stradui mai mult, armate de anonimi, atatea imbinari de cuvinte, atatea neguri in locul semnelor de punctuatie, atata preocupare pentru diacritice si armonie. Nu vor fi niciodata celebri, se imprietenesc unii cu altii, se revolta impotriva regulamentelor, participa la volume colective, isi pun pe raft placheta de versuri care le poarta numele undeva, isi traiesc vietile de cuvinte, isi cauta marea iubire, fac copii, imbatranesc, dispar sau continua sa scrie, mor uneori, ceilalti le dedica alte versuri frumoase si se intorc la ale lor. Armate de anonimi, se tanguiesc, se umfla in pene, asteapta alti oameni frumosi sa vina peste ei cu vorbe, nu vor fi niciodata celebri, ar fi si nedrept, sunt atat de multi, poate uneori ne intalnim pe strada, poate Bogdan ma claxoneaza nervos la semafor, poate Emilia e fosta colega de facultate care nu imprumuta nimanui cursurile, as vrea sa-mi imaginez ca ei nu umbla, nu scuipa, nu urasc, ca niciunul dintre ei nu are chelie sau celulita, nu vor fi niciodata celebri, ar fi nedrept, sunt prea multi, armate de anonimi, frumosii care scriu poezii.

Winampul imi canta, ontopic, Batallions of strangers.

Orice asemanare cu blogurile este intamplatoare si intamplari suntem toti.

Plicul

el a desenat un fermoar acolo unde se lipeste plicul, nu pentru a anunta ca poti sa desfaci fara sa rupi, ci pentru a-si aminti lui insusi ca nu e obligatoriu sa patrunzi ca sa stii ce e inauntru.

Test

Adica eu daca scriu acum un text lung, mustind de metafore... eh.

Daca nu e revolta, nu e nici cuvant.

Poveste

A fost odata un copil din Cetatea cu Serpi. El se juca pe afara nestingherit dand cu prastia-n vrabii. Sau asta era un cantec? Ma rog, el facea precum cantecul atunci. Cand il inghiontea foamea, intra in Cetate si manca niste Serpi. Serpi cu S mare, pentru ca daca nu-ti respecti hrana inseamna ca nu esti om intreg.
Ups, da cafeaua in foc, ma intorc.
Asaaaaaaaa. Eliade spunea că amintirea este un semn al timpului pierdut, nevalorificat. Ei, asi! Copilul asta si-a spus de muuult timp povestea la urechea mea adormita pe jumatate, iar azi, intr-o cu totul alta zi, imi amintesc de el, dar nu ca de ceva vechi, nu ca de ceva neintreg. Altul e contextul, dar fara contextul trecut n-ai putea merge mai departe. Vesnic Sisif, rostogolindu-si in sus, cu truda, bolovanul inutil, asta ai fi daca nu ti-ai impinge varfurile in ceva ce tu ai trait si n-ai incerca sa treci dincolo.
Copilul din Cetatea cu Serpi nu avea minge, nu avea carut de butelii, nu avea nici masinute cu care sa faca brrrummmm brrrummmmm si sa-si doreasca astfel sa se faca politist cand creste. Nu, Copilul avea doar o prastie si o creta albastra. Tragea cu prastia-n vrabii, ca-n cantec, de dimineata pana-n noapte, iar daca pasarile uitau sa se duca la culcare, mai tragea si noaptea. Erau, pare-se, pasari de noapte - astea ii placeau cel mai mult, de fapt, erau mai greu de ochit, de nimerit... Cand dobora vreuna, zambea satisfacut, dar amar. Ii rasuna tot cantecul ala tampit in cap, ce-ai omorat omorat ramane. Atunci lua creta albastra, dar nu scria nimic cu ea, ca sa n-o consume, pentru ca era constient ca alta ca ea nu mai gaseste. In cetate nu se mai fabrica asa ceva si cu asta basta. Se uita la ea, atat, pe urma se enerva putin ca i-a ramas albastru pe maini. Copilul se juca rareori cu creta lui. Se prefacea ca scrie pe cer, ca pasarile citesc poezii inainte de moarte... avea o scuza, insa: albastru pe albastru? De-aia nu se vede nimic. Dar se simte, da, se simte, urla el catre niste norisori care treceau pe acolo cu treaba.
Uneori tragea cu prastia la nimereala, in cer. Pietrele se faceau fluturi si zburau departe. Dar asta e alta poveste. Si alta poveste e si ca, noaptea, Copilul le cerea pasarilor insomniace sa citeasca ce scrisese el cu creta albastra. E albastru pe negru, da-da, e posibil sa vedeti! Dar ele mureau fara sa spuna nimic. Daca citeau sau nu nici macar povestitorul nu stie.
Intr-o zi treceam prin Cetatea lui cu Serpi, habar n-am ce treburi sau plictiseli ma purtau pe acolo. Copilul tipa de bucurie cand ma vazu. Ma tinti cu prastia si trase repede. O usturime scurta in piept. Nedumerit, mai trase o data. Dar nu cu vreo piatra, ci cu insasi creta lui albastra, care se sparse de timpanul meu. Poc! Pe obraz imi curgeau fluturi albastri, n-am vrut sa ma sterg cu maneca. Am sarit gardul si am tulit-o spre Cetatea mea cu Broscute Testoase. Gata.