
Parca mori vreodata? Te duci asa, prin varste, mai departe, mai departe, prin drumuri care iti plac din ce in ce mai putin, iti descoperi sertare uitate, poze si scrisori, lucrari de control de pe vremea cand nu scriai cu i din a, apoi sertarele s-au numit foldere, varste de cacat sau de aur, poate tine de sansa, poate de intuitie, poate de rabdare, poate doar de tine, cuvinte in loc de orice altceva, sa nu te scufunzi… or fi ele doar scorburi personale napadite de nicotina si par de pisica, femei, barbati prelinsi pe gresie in case aproape dragi, barbati, femei infipti ca niste ghimpi de diamant in pereti de inimi mari si proaste si pustii. Vine miros de mancare de cartofi de la vecinii de dedesubt, sa te tot bantuie katharsisul, iar walterul dintr-o carte de demult iti tot sufla secretul fericirii “nu te gandi la nimic, la nimic… gandeste-te la vant.”