Acum 15 ani am invatat sa cred in destin, mi-am gasit in palma chiar linia lui, desenata cu o unghie a lui Dumnezeu. Apoi am mai uitat, dar mi-am amintit iar, de fiecare data cand ceva inexplicabil se intampla.
Ochiul meu va picura in soapta. Nu pentru multa vreme, nu indeajuns de multa vreme.
Si mi-am plimbat singuratatea in hamuri, cu botul infipt in botnita de nu-uri, cu picioarele in capcane de aur. Fumegau amurgurile.
E o groapa de la tampla la inima, noi nu vom fi fericiti impreuna, dragul meu. Si totusi sunt aici, vorbindu-ti, spunandu-ti ca vreau sa fiu singura, dar pe de alta parte ca singuratatea, care atat de mult imi place, ma imbolnaveste, ca nici chiar aerul meu nu-l pot expira decat impreuna cu cineva. Si oare ce-ti mai spun? Ca insingurarea e un moft, iar pretentia solitudinii se dizolva in simulare de plimbare de seara pe strazile astea cunoscute, presarate cu :rolleyes:, :blob:, :mrgreen: sau :rofl: .
Oboseala ajunge sa fie singura realitate convenabila. Sau poate numai recunoscuta.
Imi vine sa rad cand ploua.
oct. 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu