Am trei masline in farfurie: doua dintre ele nu-mi inspira nimic, deci pot sa le mananc fara regrete. A treia, insa, are o codita induiosatoare, asa ca ma gandesc cum ar putea fi de folos altfel. Aha! Codita e indreptata spre un teanc de cd-uri, ma duc cu degetul in directia indicata si... siiiii... iar Pink Floyd? Asta e de-acum predestinare. Ating farfuria cu dosul palmei, asa, din intamplare, si trag din nou cu coada ochiului la ce a vrut destinul. Roger Wa... aaa, nu, sa mai incerc si a treia oara? Asa stiu din povesti, ca a treia incercare e cea care... dar lasa, mai tarziu.
Poesis ma taguieste din nou. Profesorii mei, oameni carora nu m-am priceput sa le multumesc. Chiar nu stiu, cred ca niciodata nu m-am lasat invatata de profesorii-profesori, aia de la scoala, aia din cauza carora trebuia sa stau cuminte in banca si sa tac. I-as multumi tatalui meu, dar nu pentru ca mi-a fost si profesor intr-a 12-a, ci pentru ca s-a asezat in genunchi si a spus: Doamne, te rog, de data asta lasa-mi copilul sa se nasca! Si i-as mai multumi pentru ca a avut mereu timp sa fie tata, iar acum, cand timpul lui e o spirala, are in continuare grija de mine de acolo, din lumea in care eu vreau sa cred ca albinele sunt intotdeauna bune.
Dar toti oamenii care ne trec prin viata, toate cartile, toate muzicile, toate drumurile ne sunt, intr-un anumit fel, profesori.
M-a intrebat aseara o fata frumoasa: crezi ca oamenii se pot schimba? Am zis ca nu, pot doar invata sa-si estompeze reactiile, dar cu ei insisi vor arde mereu la fel: unii mocnit, altii cu flacara mare.
Si ne strangem, ne strangem unii in altii, ne cautam pentru a ne suprapune povestile: suntem Unul. Mai multe capete, mai multe intamplari si cararile alea care toate duc spre acelasi varf de munte. Unul.
Am aflat ca exista un magician care se uita la mine pe gaura cheii, mi-a legat niste sfori de maini/picioare/neuroni, as vrea sa gasesc cheia, s-o bag in gaura aia, apoi sa dau foc sforilor, plaselor, fara sa ard insa nimic altceva in jur.
Coada maslinei arata acum inspre afara. Dincolo de bulevard, stradutele.
Poesis ma taguieste din nou. Profesorii mei, oameni carora nu m-am priceput sa le multumesc. Chiar nu stiu, cred ca niciodata nu m-am lasat invatata de profesorii-profesori, aia de la scoala, aia din cauza carora trebuia sa stau cuminte in banca si sa tac. I-as multumi tatalui meu, dar nu pentru ca mi-a fost si profesor intr-a 12-a, ci pentru ca s-a asezat in genunchi si a spus: Doamne, te rog, de data asta lasa-mi copilul sa se nasca! Si i-as mai multumi pentru ca a avut mereu timp sa fie tata, iar acum, cand timpul lui e o spirala, are in continuare grija de mine de acolo, din lumea in care eu vreau sa cred ca albinele sunt intotdeauna bune.
Dar toti oamenii care ne trec prin viata, toate cartile, toate muzicile, toate drumurile ne sunt, intr-un anumit fel, profesori.
M-a intrebat aseara o fata frumoasa: crezi ca oamenii se pot schimba? Am zis ca nu, pot doar invata sa-si estompeze reactiile, dar cu ei insisi vor arde mereu la fel: unii mocnit, altii cu flacara mare.
Si ne strangem, ne strangem unii in altii, ne cautam pentru a ne suprapune povestile: suntem Unul. Mai multe capete, mai multe intamplari si cararile alea care toate duc spre acelasi varf de munte. Unul.
Am aflat ca exista un magician care se uita la mine pe gaura cheii, mi-a legat niste sfori de maini/picioare/neuroni, as vrea sa gasesc cheia, s-o bag in gaura aia, apoi sa dau foc sforilor, plaselor, fara sa ard insa nimic altceva in jur.
Coada maslinei arata acum inspre afara. Dincolo de bulevard, stradutele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu