luni, ianuarie 22, 2007

usi


Parca mori vreodata? Te duci asa, prin varste, mai departe, mai departe, prin drumuri care iti plac din ce in ce mai putin, iti descoperi sertare uitate, poze si scrisori, lucrari de control de pe vremea cand nu scriai cu i din a, apoi sertarele s-au numit foldere, varste de cacat sau de aur, poate tine de sansa, poate de intuitie, poate de rabdare, poate doar de tine, cuvinte in loc de orice altceva, sa nu te scufunzi… or fi ele doar scorburi personale napadite de nicotina si par de pisica, femei, barbati prelinsi pe gresie in case aproape dragi, barbati, femei infipti ca niste ghimpi de diamant in pereti de inimi mari si proaste si pustii. Vine miros de mancare de cartofi de la vecinii de dedesubt, sa te tot bantuie katharsisul, iar walterul dintr-o carte de demult iti tot sufla secretul fericirii “nu te gandi la nimic, la nimic… gandeste-te la vant.”

5 comentarii:

Anonim spunea...

petru cimpoesu//simion liftnicul
:)

Anonim spunea...

Imi place SI mai mult blogul asta decat celalat.. l-am citit de cateva ori :)

ummagumma spunea...

Blogul asta are si poze, de-aia. :)

Anonim spunea...

Mi-a fost dor de linistea de aici si ma simt un pic vinovata ca nu trec mai des.
Stii? parca te-as contrazice la insemnarea asta. Eu cred ca mori cate un pic de multe ori. Cand pleci si lasi in urma tot. Cand inchizi sertare. Cand tragi obloane. Cand iubesti si nu.

ummagumma spunea...

Ia uite la ce ora ai pus comentariul si la ce ora l-am pus si eu pe cel de deasupra.

E liniste, da, pentru ca si eu trec rar, dar nu ma simt vinovata. :)

Oricate usi am ichide, oricate ziduri am construi, tot ramane undeva o portita, un tunel. Si stii ca daca vrei sa-l gasesti, il.